-Ştii… n-am fost parte din ceea ce tu numeai un duo. Ți-am lipit zâmbetul pe-un colaj de amintiri doar pentru că ti-am promis odată că n-am să-l uit. Am început demult să nu ne mai privim în ochi, stim deja ce ascundem. Lacrimile fierbinti ce ti se scugeau pe gât în serile de vară si strânsorile în care deseori îti pierdeai respiratia au devenit replici incisive de fiecare dată strategic aruncate doar ca să lovească drept în orgoliu. Ultimul moment de sinceritate s-a stins în îmbrătisarea aia seacă pe acorduri de vioară.
Oricum, spectacolul ieftin în care joci zi de zi n-are să te ducă departe. Ți-as zice că te-ai schimbat, însă mereu ai jucat prea prost, iar eu am plătit bilete prea scumpe. Te las acum să te desfăsori în lumina reflectoarelor si să-ti primesti la final aplauzele unei săli goale. În duo-ul tău ai fost mereu numai tu, eu doar te-am privit, închizând ochii înaintea invitatiilor de a fi ca tine. Stiai că oamenii slabi nu reusesc să mă influenteze? E amuzant cum, rând pe rând, ai început să îmi împrumuti visurile. Țintesti sus nu-i asa? Prefer să gravitez în sfera ipocriziei si să îti spun că nu mă interesează, stiu să fac asta cel mai bine. Apropie-te de marginea scenei. O ultimă replică răstită iar apoi vei lovi pământul. Iubita, scena vietii tale nu are să fie si sala mortii mele.Moralitatea mea a lăsat mereu de dorit. Am strâns între degete inimi până când ultimile lor bătăi s-au consumat tacit. Obisnuiam să dorm lângă demoni si să le visez cosmarurile.Te simt. Încă îti doresti să te afunzi în spătarul unu fotoliu din piele, sprijinindu-ti tocurile de marginea biroului, în timp ce urmezi cu degetele ude conturul unui Johnnie Walker. Pasiunea consumată în lenjerii negre de mătase încă te intrigă. Vrei să simti gustul succesului, să te eliberezi de constrângerile si limitele altora. Ți-e teamă. Ți-e teamă de tine. Ei toti doar îti vând vise în sticlute colorate iar în naivitatea ta alegi să-i crezi pe cuvânt când îti spun că n-ai să reusesti.
Am plâns împreună nopti la rând, te-am oprit de fiecare dată când lovită de nebunie decideai că e momentul să pui capăt chinului. Un chin pe care singură îl aduni în palme si îl împrăstii pe marginea patului. Nu te-ai întrebat niciodată de ce adormi lângă perete?
Începi să mă dezgusti. Toată drama în jurul căreia legi tot mai strâns firul vietii tale începe să mă dezguste. As vrea să-ti smulg aripile, să îmi plimb degetele desupra rănilor adânci, încă sângerânde si să îti soptesc că s-a terminat. Să îti privesc apoi durerea din ochi si dezamăgirea cu care vei afla ce înseamnă de fapt chinul. Tu n-ai trecut vreodată prin iad, numai i-ai atins portile si ai fugit ca o fetită speriată înapoi.
