De dor

Am încercat să-mi închid ochii si să urmez timpul spre mare, însă urmele pasilor ei au rămas încă pe nisipul tău. M-am tăiat în cioburile lor de nenumărate ori si mereu am lăsat noaptea să-mi înece durerea în valuri sărate. Sub pătura de stele ti-am îmbrătisat toti monstrii pe care i-a lăsat în urmă până când am început să îi iubesc.

De multe ori, am vrut să îti sterg cuvintele, ori să le acopăr cu vopsea albastră, să te leg la ochi si să te conving că n-o cunosti. Amintirea ei de sticlă s-ar fi spart sub degetele mele iar drumurile tale n-ar mai rătăci prin ape adânci. Am vrut să uiti, s-adormi, si să te trezească parfumul meu.
Am dispretuit-o, am urât-o până când imaginea ei mi s-a conturat pe retină. Nu purta coroană, iar la gleznele ei nu se închina nimeni. Poate am exagerat, poate am ascutit putin lama realitătii că să mă pot tăia în ea, de fiecare dată când încercam să o ating. (mă temeam că îti va deschide din nou, si din nou răni pe care eu nici nu le văd)

De fiecare dată deschid ochii lângă tine, pe o plajă pustie, undeva prin iunie. E seară si liniste, aud doar valurile ce se pierd spre tărm si gândurile tale. N-a mai fost nimeni aici, doar noi… apoi mă trezesc.

Si acum când marea geme sub respiratia iernii, plaja-i plină de tine. Ea are prea multe cuvinte să te împrăstie iar eu prea putină căldură să te-adun. Încă învăt să tin nisipul în palme.