Pages

Trandafiri sălbatici

Aud clinchetul linguritei ce loveste ritmic peretii cănii. Aceeasi cană incoloră, imprimată obsesiv cu acelasi “café”. Cuvântul repetitiv, distorsionat îmi răsună în minte ca un ecou al adictiei doctorului de la reanimare. Privea cu neliniste pe toti amărâtii ce se frământau de-a lungul coridoarelor, prin sălile de asteptare, pe toti cei care îi întindeau la picioare sperantele lor si îi vorbeau cu vocea stinsă si cu mâinile tremurânde despre mama, tata, iubita, prietena, ce zace în patul rece din salonul de pe colt.
-      Ce-ai rămas asa? Pune mâna si mănâncă că se răceste.

Tonul arogant, privirea usor amuzată ascunsă în spatele cănii înconjurată de degetele ei lungi, picătura maronie ce se prelinge de pe margine, mereu în acelasi loc, e imaginea cu care îmi încep mereu ziua. De cele mai multe ori unghiile ei sunt albe, însă acum un rosu aprins se desfată în lumina diminetii, căzut în zece lacrimi lucioase. Îmi amintesc de trandafirii bunicii. Era vară, încă pe vremea în care purtam rochite cu dantelă, când grădina a fost invadată de musafirii nepoftiti. Îi urmăream numai din spatele obloanelor de teamă să nu îi supăr, doar o dată am atins unul dintre ghemotoacele de catifea fără să stiu că avea să îsi descoasă petalele printre degetele mele. I-am asteptat si în anii ce-au urmat, iar de fiecare dată închiriau aceeasi bucătică de pământ, chiar lângă gardul de sârmă, acolo unde si soarele era nelipsit.

-      Nu mi-e foame.
-      Cum să nu îti fie? Hai odată! Se face târziu, o să întârziem din cauza ta.
Se făcea târziu, era deja sfârsitul verii, când trandafirii sălbatici au plecat în căutarea unui alt soare. Fără să stie, l-au ales tocmai pe al meu. Mi-au luat locul si de fiecare dată când o îmbrătisăm le simteam mirosul. Îsi întindeau rădăcinile si înfloreau în fiecare lună. Petale zmeuri ce nu se ofileau vreodată i-au umplut sufletul si s-au răsucit până când nu a mai putut respira. Îi urmăream speriată pasii goi pe holurile spitalelor si încercam să îi umplu, însă picioarele mele erau prea mici. Mă agătam de bluza ei desi nu mă mai vedea. Uneori îmi doream să fiu micută si să pot sta mereu agătată de ea, să fiu brosa cu pietricele de mentă pe care o purta atât de des ori medalionul de argint, inimioara aia diformă ce-i plăcea atât de tare. Petalele se transformau în monstrii care îsi înfigeau coltii în trupul ei si doar gândul că ar sângera la nesfârsit mă făcea să mi doresc.

Acum îmi zâmbeste din capătul mesei, iar zâmbetul ei îmi dă încrederea să îi spun ce gol a lăsat în mine. Nu o pot condamna si nici nu-i pot reaminti trecutul.
-      Să înteleg că Măria Ta chiar nu are de gând să mănânce?
-      Ți-am zis că nu mi-e foame.
-      Vrei să cazi pe stradă?
-      N-am să cad pe stradă, nu mai exagera atât.

Dintotdeauna si-a păstrat viu simtul umorului, e un mister pe care nu îl voi întelege vreodată. Ea a trăit o necrutătoare pauză în care de fapt, nu a trăit nimic. A dat mâna cu moartea si a privit-o la fel de amuzată în ochi. Moartea nu poate fi negociată, pentru că nu cunoaste cale de mijloc, fie o accepti fie nu o accepti, iar cei care cred că o acceptă se tem cel mai tare.