Pages

Decadent

Bucurestiul mizer si impozant al anilor 1940 adăpostea zeci de mii de suflete chinuite, ce împânzeau periferiile mahalalelor. Un oras zgomotos, aproape aflat sub ocupatie străină, ce suferea în taină din pricina sărăciei. Multi doreau o schimbare ce se lăsa atât de mult asteptată. O schimbare care ar fi putut înlătura neputinta cotidiană înlocuind-o cu valori culturale, cu sisteme sociale armonios definite.

Vegheată de un felinar îndoit, usa neagră, din lemn, cu mâner auriu al unei cârciume din Gara de Nord era portita de scăpare din realitatea amară a multora. O lume subterană, secretă în care odată intrat nimeni nu se prefăcea iubitor de curat ori de civilizatie. În mirosul intim de alcool si tutun, în lumina chioară a câtorva becuri galbene, pe o scenă improvizată, se desfăsurau cântăreti anonimi, cu voci răgusite, care răsunau în întreaga încăpere asemeni unor gemete. Prostituate în a căror ochi se citeau povesti zguduitoare, atent ascunse sub un zâmbet larg se sprijineau greoaie, duhnind a parfumuri ieftine de marginile meselor murdare. Bărbati îmbrăcati în haine ponosite, roase de timp, toti trecuti de a doua tinerete unduiau cu nepăsare băuturile rămase pe fundurile paharelor ciobite. Femei cu priviri triste, cearcăne adânci, unghii roase si buze uscate, niste domnite în trupuri de bătrâne, priveau dezinteresate ceea ce se voia a fi un spectacol. Seară de seară se adunau cu totii în acel local infect pentru ca odată cu răsăritul să se reîntoarcă la statutul de inadaptati, neîntelesi, mereu în conflict cu semenii lor care se bucurau si abuzau de autoritatea ce le era acordată, de multe ori pe nedrept.

Într-o seară rece de noiembrie a anului 1944, pentru întâia oară pe scena cârciumei si-a făcut aparitia un solist cu o oarecare urmă de talent. Avea în jur de 20 de ani iar chipul cu trăsături fine ce amintea de aristocratia englezească îi încadra perfect ochii căprui, electrizanti, care de-a lungul timpului au cucerit multe inimi. Cânta de fiecare dată acompaniat de o chitară dezacordată, îmbrăcat într-o haină neagră, cârpită pe-alocuri, căreia îi lipseau doi nasturi. Chiar si asa reusea să capteze atentia tuturor. Nimeni nu îi stia numele, ori de unde vine, însă zvonurile spuneau că ar fi dat concerte pentru trupele sovietice si fiind tratat cu răceală, deoarece activistii politici îl credeau un emigrant, a decis să renunte la cariera sa muzicală.

Făcându-si cu greu loc prin multimea ce se înghesuia să îl asculte, se asează pe un scaun din lemn care scârtâia nervos sub greutatea sa. Ochii ei întunecati, păziti de niste gene lungi si dese, îl fixau pe străinul a cărui muzică îi umplea sufletul seară de seară, la aceeasi oră, în acelasi loc respingător. De această dată însă, chipul fin al fetei cunostea o tristete ce n-a putut trece neobservată. Buzele-i rosii nu se mai deschideau într-un zâmbet larg, iar părul negru, ce altă dată îi flutura lejer, în bucle largi, pe spate, acum cădea greu peste umerii ei goi, acoperindu-i obrajii răniti, ce încă sângerau usor în urma zgârieturii. Stătea cu mâinile în poală si capul plecat răsucindu-si în jurul degetelor lungi si subtiri materialul rosu al rochiei. Se făcu liniste pret de câteva secunde, iar apoi vocea plăcută a cântăretului vibra, lovind în ecouri continue peretii îngălbeniti, scorojiti ai cârciumei. Urmărindu-l, stia că ochii lui căprui, electrizanti, au mai cucerit o inimă. În acea ultimă zi de noiembrie si-au vorbit pentru întâia oară…

De dor

Am încercat să-mi închid ochii si să urmez timpul spre mare, însă urmele pasilor ei au rămas încă pe nisipul tău. M-am tăiat în cioburile lor de nenumărate ori si mereu am lăsat noaptea să-mi înece durerea în valuri sărate. Sub pătura de stele ti-am îmbrătisat toti monstrii pe care i-a lăsat în urmă până când am început să îi iubesc.

De multe ori, am vrut să îti sterg cuvintele, ori să le acopăr cu vopsea albastră, să te leg la ochi si să te conving că n-o cunosti. Amintirea ei de sticlă s-ar fi spart sub degetele mele iar drumurile tale n-ar mai rătăci prin ape adânci. Am vrut să uiti, s-adormi, si să te trezească parfumul meu.
Am dispretuit-o, am urât-o până când imaginea ei mi s-a conturat pe retină. Nu purta coroană, iar la gleznele ei nu se închina nimeni. Poate am exagerat, poate am ascutit putin lama realitătii că să mă pot tăia în ea, de fiecare dată când încercam să o ating. (mă temeam că îti va deschide din nou, si din nou răni pe care eu nici nu le văd)

De fiecare dată deschid ochii lângă tine, pe o plajă pustie, undeva prin iunie. E seară si liniste, aud doar valurile ce se pierd spre tărm si gândurile tale. N-a mai fost nimeni aici, doar noi… apoi mă trezesc.

Si acum când marea geme sub respiratia iernii, plaja-i plină de tine. Ea are prea multe cuvinte să te împrăstie iar eu prea putină căldură să te-adun. Încă învăt să tin nisipul în palme.